Home

De ce fac acest adaos- fiindcă, între timp, am observat cum se dezvoltă un fenomen similar celui privind discutiile despre evoluţia TV a sorei Cristina (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Şi s-au mai întâmplat şi altele.

Adică, se dezbate dacă este sau nu adevărat ceea ce a afirmat Napoca News, despre cum s-ar fi oferit pâine şi vin eterodocşilor, la slujba din 25 martie. De-abia de aici încolo ar începe să reprezinte o problemă reală participarea lor la Liturghie, dacă li s-a dat ceva simbolic, dar care să fi fost concret, material. Că au fost prezenţi la o Taină, la o lucrare a Duhului Sfânt la care nici măcar catehumenii care vin către Botezul adevărat nu pot fi de faţă, nu mai pare la fel de semnificativ negativ pe cât ar trebui să fie, după învăţătura Bisericii.

În nume propriu nu pot spune dacă li s-a dat sau nu pâine şi vin, căci nu am fost de faţă. Am citat sursa de mai sus, pornind de la prezumţia de probitate a jurnaliştilor implicaţi. Dacă Napoca News minte, atunci am minţit şi eu. Sau nu, având în vedere că în articolul meu istoria cu pâinea şi vinul a servit doar ca pretext pentru a vorbi despre ecumenism. Iar cele despre ecumenism, IPS Corneanu şi IPS Nifon sunt certificate, demult.

Ce mă intrigă este faptul că ne-am obişnuit, DEJA. Să vedem pe eterodocşi la sfintele slujbe, încât doar dacă se mai adaugă vreun detaliu “inedit” ni se mai pare, iarăşi, ciudată, situaţia şi alarmantă.

Relativ la Liturghia ecumenistă din 25 martie, mai multe detalii, inedite sau nu, se află în chiar sursele oficiale bisericeşti- vezi http://www.radiorenasterea.ro/pages/article.php?id_link=1625 şi http://trinitastv.ro/stiri-video/sarbatoarea-mitropoliei-clujului-43902.

Acolo, în mass-media eclezială, se poate citi nu despre darul “irenic” de pâine şi vin, care a fost sau n-a fost, ci, în orice caz, despre următoarele: Suntem pregătiţi ca şi acum, în 2014, de Buna Vestire, să organizăm sărbătoarea noastră de suflet, care poate deveni şi sărbătoarea patronală a oraşului Cluj, pe lângă faptul că este hramul Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Nici n-ar putea exista o altă sărbătoare mai potrivită, pentru că toţi creştinii, indiferent de confesiune, știu cât de importantă este Buna Vestire şi urmările Întrupării lui Hristos pentru mântuirea noastră (IPS Andreicuţ, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului) iar ce se spune în adresarea care poate fi urmărită pe video la http://trinitastv.ro/stiri-video/sarbatoarea-mitropoliei-clujului-43902 chiar vă rog să vedeţi singuri, filmul durează aproximativ două minute.

Eterodocşii au fost invitaţi la Liturghia aceea în calitate de creştini şi de clerici. În aceste condiţii, chiar este atât de semnificativ dacă li s-a oferit sau nu ceva material, precum pâinea şi vinul? Încep să cred că, şi dacă li s-au oferit, sau li se vor oferi, probabil că ne vom obişnui şi cu asta, iar apoi nu va mai fi nimic inedit în a li le da prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului.

Nu că nu s-ar fi făcut şi aceasta din urmă, deja, în Patmos, în 2009 (http://acvila30.ro/cu-cine-a-slujit-arhimandritul-ieronim-cretu-in-insula-patmos-2007-2009/). Şi, cui i-a păsat? Câtorva, în afară de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, care încă ne-au mai răbdat, totuşi. Ba, pe arhimandritul Ieronim Creţu, participant la această blasfemie, poate îl mai vedem şi ierarh.

Circulă îndemnuri, cum ca, în această eventualitate penibilă şi strigătoare la Cer, să mergem să strigăm anaxios (adică, “nevrednic”), la hirotonie (după datoria noastră de popor al lui Dumnezeu. Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii, spunea vrednicul de pomenire Mitropolit Augustin de Florina, vezi mai mult la http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/19/impotrivire/. Îi mulţumesc amicului meu, teologul Marian Maricaru pentru a ne fi reamintit, recent, acest text semnificativ). Am opinat că de anaxios le-ar păsa unor persoane care încă ar mai crede în frumuseţea şi necesitatea vredniciei, pentru hirotonirea întru episcop, în faptul că nu îţi poţi permite să batjocoreşti lucrarea Duhului Sfânt, pe Hristos şi Biserica Lui şi nici să ignori poporul, precum CEO-ii din lumea corporatistă pe “plebeii” din firmă.

[Nu generalizez la întregul Sinod BOR, dar, din păcate, am văzut cu ochii mei exemple negative destule, şi auzit mărturii despre, plus că, nu ştiu cum se face că atâţia câţi sunt astfel, dintre episcopii noştri, reuşesc de minune să proiecteze impresia pe care o generează asupra întregii “instituţii”. Păcat de toată lumea şi în primul rând de ei înşişi, fiindcă românii nu sunt ostili, in genere, Bisericii, mai au câte o criză de donatism, dar îi lasă şi cred sincer că şi-ar iubi şi sprijini păstorii, dacă aceştia nu s-ar înstrăina de popor de bună voie, dacă nu toţi din desconsiderare în stil apusean, atunci în virtutea inerţiei, sau numai Cel de Sus ştie de ce, toată lumea petrecând, în răstimp, cu iluzia că vizitele pastorale sfârşite în agape cu protipendada locală reprezintă o legătură reală a episcopilor cu poporul lui Dumnezeu şi al lor. Păcat, de ce ne-am fi putut dărui unii altora, dacă nu am fi ajuns atât de înstrăinaţi. Desigur, nu doar dacă am fi comunicat în mod real ci mai ales dacă ne îndreptam cu toţii privirea spre Hristos, capul “fără de concurenţă” al Bisericii. Nu spre lume şi iluziile ei de “putere” şi/sau “linişte”.]

În această ultimă ordine de idei, a mentalităţii corporatiste permeate în Biserică, voi relata un exemplu semnificativ, în opinia mea, legat de “evenimentele” de la Cluj. Cineva a trimis pe adresa mitropolitului Clujului articolul meu, probabil ca să nu se mai obosească să scrie de novo ceva, doar pentru a exprima aceleaşi idei. În răspuns a primit o serie de comentarii, venite nu de la mitropolit, ci din partea altcuiva din “firma” cu pricina, insultătoare în acel mod specific, cu care teologii şi clericii de bună credinţă, ca şi o parte din popor sunt obişnuiţi, din “sistem”.

Un amestec de aroganţă deghizată pe după tonuri smerite şi cu trimiteri duhovniceşti, autosuficienţă seniorială ca de Ev Mediu occidental şi incapacitate de a susţine o discuţie cu argumente (folosind, în schimb, metode retorice descalificante), incapacitate pe care, însă, eu una nu o consider nativă, ci dobândită. Dobândită în această cultură nevolnică a ortodoxiei confiscate de materialism, unde în Biserică nu se slujeşte lui Dumnezeu şi semenilor, de către unii, ci “se face carieră”, prin exact aceleaşi metode şi pe aceleaşi criterii de selecţie ca în lumea “necuvioasă”, angajată în lupta pentru existenţă. Nu le mai amintesc, le ştie toată lumea, şi nu are rost să ne întristăm şi mai mult.

[Unii au spus, chiar, că ar trebui făcută publică, această corespondenţă incredibilă, pentru contextul dat. Destul este, a fi caracterizat maniera. Faptul cel mai probabil că nici nu ar fi fost amintit, de altfel, aici, dacă nu ar fi fost considerat reprezentativ pentru un status quo care nu se rezumă la acest caz punctual.]

Oameni buni, înalţi prelaţi, episcopii noştri, dacă tot aţi optat pentru conduita corporatistă angajaţi-vă persoane calificate, la departamentul de Public Relations, căci vă strică în mod grav imaginea, la Ceruri şi pe pământ, şi mai pun nişte paie pe foc.

Ce se face în PR-ul corporatist, atunci când primeşti prin corespondenţă ceva care nu îţi convine:

– nu răspunzi, iar corespondentul poate să creadă ce vrea (că nu ai primit mesajul, că eşti ocupat, sau că eşti cinic, depinde de starea şi perspectiva sa, uneori influenţată de cunoştinţe anterioare, despre comportamentul tău);

– răspunzi cu ceva care taie posibilitatea de a ţi se mai da replica, pe mai departe, de genul “Vă mulţumim pentru mesaj. Urări de bine [arhiereşti binecuvântări]”. Arăţi, astfel, că ai recepţionat mesajul, cel puţin în formă şi că te vei ocupa de situaţie…sau nu. Corespondentul nu are decât să aştepte şi să vadă ce se mai întâmplă. Cine continuă, de aici înainte, să te mai “sâcâie” preia, tiptil-tiptil, după uzanţe (poate nedrepte, dar bine gravate, în societate), penibilul tău, dacă tocmai te bălăceai în el. Iar dacă insistă, totuşi, să îţi mai scrie, îi poţi răspunde la fel, eventual automat, dacă discuţia (monologul) se desfăşoară prin e-mail.

Vorbesc foarte serios, cine a avut de a face, într-un mod sau altul, cu firme poate recunoaşte şi confirma pattern-urile. Şi mai există, desigur, posibilităţi. Nu se acceptă, însă, cel puţin acolo unde se mai ţine cont de nişte aspecte, şi varianta în care “îţi pui subalternii să-ţi ia apărarea, precum copiii care îşi cheamă fraţii, să bumbăcească pe cine le-a pus piedică, la şcoală”. Aşa ceva este dezonorant, măcar de principiu (aplicat sau nu, dar întotdeauna observată vreo neaplicare a sa de către “preopinent”) în lumea corporatistă. În cea ortodoxă, este trist.

Ce se face în Biserica lui Hristos, după opinia nu doar a mea, ci a mai multora, atunci când primeşti un mesaj care comentează negativ fapte în care ai mai fi şi fost implicat:

– răspunzi în mod decent şi, eventual, personal, mai ales la sesizări privind fapte grave. Fiindcă nu eşti o persoană particulară, care şi dacă a călcat pe bec în public aceasta nu are cine ştie ce semnificaţie. Iar dacă au călcat alţii, ai răspundere pentru conduita lor.

Dacă dovedeşti că nu s-a comis nimic, toată lumea va răsufla uşurată. Dacă ai comis chiar tu însuţi, dar te căieşti, zicând, eventual şi “iertaţi-mă, fraţilor, pentru că v-am smintit” (ceea ce nu este bizar decât din perspectiva lui Lucifer, nu a unui ortodox, pe deasupra şi cleric), iarăşi, cu toţii vom răsufla uşuraţi.

[Dar, se vede că, pentru a reacţiona adecvat în atare situaţii, îţi trebuie inima aceluia care a răbdat să i se spună de toate, numai eretic să nu fie făcut, căci asta înseamnă despărţire de Dumnezeu. Şi pe care inimă, de altfel, o poate da Cel de Sus oricui nu se pune pe sine şi liniştea sa aparentă înainte de binele tuturor şi de dragostea de Hristos. Nimeni nu este, însă, de neschimbat de către har, dacă decide să coopereze cu Dătătorul său, în sensul schimbării. Iar din punctul meu de vedere, oricând aş vedea un altfel de răspuns, în locul a ce s-a primit acum. m-aş bucura la fel de mult ca şi cum l-aş fi văzut astăzi. Să dea Dumnezeu!]

Tristă situaţie. Probabil că, dacă s-ar ocupa BOR de diplomaţie, ar porni al treilea război mondial. Aici conduce, însă, din păcate, specializarea în pacea mincinoasă. La a nu mai fi în stare să comunici normal, să accepţi o mustrare, fie aceasta dreaptă sau nu (dacă nu, dovedeşte, cu bună credinţă), să cooperezi cu ceilalţi, care, dacă îţi fac o sesizare (care poate fi şi polemică, odinioară metoda nu scandaliza pe nimeni, până să picăm în “pacea” castrată pe care unii o mai şi numesc “smerenie”) privind gravitatea a ceva în care te-ai fi implicat nu o fac spre răul tău.

Revenind la examinarea minuţioasă a evenimentelor de la Cluj, spre a se confirma sau infirma “esenţialul” detaliu al dăruirii de… alimente simbolice, fără de care ceea ce s-a făcut acolo parcă nu merită atâta discuţie publică, am încercat să trag o concluzie, şi nu este prea optimistă:

Se vede că cine ne tot încearcă marea indiferenţei cu degetul ştie ce face- ţara arde mai eficient “în etape”. Molcom, dar sigur.

____________________________________________________________________________________

Remarcă “de teren”:

Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh” spune anaforaua Sf. Vasile cel Mare. La Liturghia Sf. Vasile, în care Biserica se roagă în mod explicit pentru surparea cugetării eretice (“eterodoxe”, cf. terminologiei politically correct), nu-i mai invităm pe eterodocşi? Ca să audă cum ne rugăm să păzească Dumnezeu Biserica de răzvrătirile împotriva Lui şi Bisericii Sale, răzvrătiri precum cele în care se află comunităţile lor şi ei înşişi? Ereziile sunt realităţi, triste, şi se perpetuează şi din vina noastră, fiindcă în loc să propovăduim, ne complacem în ce ne complacem. Pe de o parte facem rugăciuni împotriva lor (căci “aşa am apucat”, de la sfinţi) pe de alta… le dăm girul. Chiar nu mai realizăm penibilul şi ilogicitatea de mare jale în care am ajuns a ne găsi?

Advertisements

One thought on “Adaos la “Dacă nu ne trezim ecumenismul…”- noi evoluţii

Comments are closed.