Home

Îl promova un cunoscut, pe mail. Titlul suna interesant, comentariul de prezentare, din mesajul originar înaintat, iritant, aşa că am aruncat o privire. Şi nu m-am mai putut opri, până nu am parcurs toate imaginile, deşi era destul de dificil – iar aici aduc o critică tehnică, site-ul proiectului nu este optimizat, realmente, pentru tabletă.

Anumite compoziţii şi texte au avut acest dar al fascinaţiei. Anume, cele care făceau să arate îngrozitor subiecţii umani surprinşi. Nu vizual, ci ideatic. Arta compoziţiei fusese pusă în slujba unei demonstraţii care, din păcate, după simţirea mea, sărise peste scopul care părea să se desprindă din prezentare: http://www.mandriesibeton.ro/povestea.php.

Eu, cel puţin, înţelesesem că ar fi trebuit să fie o poveste despre oameni, unii anume, plecaţi la muncă, în străinătate. Să mă corecteze autorii, dacă greşesc. Nu suna rău, în niciun sens al acestei expresii.

Din păcate, conţinutul imaginilor şi al textelor acompaniatoare derapase, cel puţin după părerea mea (şi a prietenilor cărora le-am mai arătat), dincolo de limitele nu spun ale bunului simţ, percepţia în această latură este o chestiune culturală, relativă, ci, aş zice, de cele ale sensibilităţii umane, universale, care parcă ar spune oricui (dispus să asculte) să nu îi faci pe alţi oameni să arate trist, dureros, aşa, să zicem, ca un înger beat, călcat de tren.

Dacă eram numai eu, aveam o problemă, dar ne-a apucat jalea şi indignarea pe toţi. În aceste condiţii, ori suntem noi un caz extrem de „cine se aseamănă, se adună”, ori este vorba despre lezarea unei sensibilităţi universale, după cum ziceam. Cineva dintre prietenii mei, care chiar nu avea timp, pe loc, după ce i-am arătat o mostră a privit tot albumul, apoi a stat noaptea să posteze impresii – negative- pe facebook-ul proiectului. „Nu, Oana…N-am putut să mă abţin!” a fost primul lucru pe care mi l-a spus, când am dat, iarăşi, ochi, în loc de salut [zâmbet; şi, nu, nu este un om nepoliticos]. Am ridicat din sprâncene, a mirare, relativă la sursa indignării- de obicei nu se abţine, dar mă întrebam ce o fi fost chiar atât de

Ce i-a sporit jalea şi revolta a fost faptul că toate postările anterioare erau laudative. Deh, amice…Brave new world.

Şi, totuşi, despre ce este vorba?

Compoziţii uneori ingenioase sunt folosite pentru a arăta, de fapt, sau asta am receptat noi, condiţia de „indigeni împopoţonaţi cu mărgele de sticlă” a românilor-plecaţi-la-muncă şi a rudelor lor din fotodocumentar.

Nu suntem semănătorişti şi nici fetiţe cu fundiţe, nici eu, nici amicii mei. Da, ştim că românii plecaţi la muncă vin acasă (până una, alta, de la muncă, după cum spune şi aproape-sintagma) cu bani pe care îi re-investesc în cultura trufiei („cultura”, aşa am vrut să spun, nu „cultivarea”). Că adesea fac parade penibile cu bunurile lor materiale, ş.a.m.d., ş.a.m.d.

Ce îndreptare se găseşte, însă, în a poza şi arăta tuturor omul (care, fie şi surprins în intimitatea patimilor sale, continuă să fie, totuşi, om) în plin chin al aculturatiei materialiste, cântând, „cu chef”, în spatele unei mese pline (din care ne îndoim că reporterii nu au gustat), sau stând îmbrăcat mai lejer decât ar fi „dat bine” pe o canapea kitsch, sau două palme părinteşti grozăvindu-se cu fiul „ajuns”, pozat într-o maşină „de fiţe”… Sau, doi bătrânei simpli, cu atitudine cuminte, aşezaţi, însă, pe o altă canapea kitsch… Sau, prieteni, râzând de o întâmplare precum a fi băut picăturile de ochi, fiindcă nu au învăţat limba franceză la timp (personal, nu mi-am putut închipui decât pe reporteri, lecturând, preocupaţi, eticheta unor picături pentru ochi produse în China, Israel, Vietnam…)…

Să ne fi fost, într-adevăr, o sensibilitate universală, lezată?…Sau să nu fi putut noi înţelege, mai mult decât ne-au lăsat prejudecăţile noastre- şi o spun serios, nu ironic. Mulţi alţii au apreciat. Nouă, ne-a stat în gât. De gustibus et… moribus, deturnăm noi, puţin, conţinutul, trebuie să ne resemnăm, însă, că…NU! disputandum.

Cuget, fugar, cu amuzament, la ideea fantastică de a forma o „patrulă cetăţenească” (dotată cu cincizeci de arhitecţi de renume şi critici de artă), care să viziteze locuinţele autorilor proiectului. Şi atâta să le trebuie, să găsească ceva…de mai puţin gust.

Oare, in atare conditii, ar avea autorii proiectului “Mandrie si beton” onoarea de a-si retrage lucrarea?…

Advertisements

6 thoughts on “Proiectul „Mândrie şi beton”, sau despre “indigenii cu margele de sticla” (doar ca) autohtoni

  1. Uite cum m-am plimbat eu astazi Oana, datorita tie, prin vietile, amintirile si casele oamenilor…Ce am vazut eu? Niste oameni care muncesc! Muncesc si se roaga inainte de masa…cati dintre cei din multinationalele de astazi, mai fac lucrul acesta? Ce-ar fi sa-i numaram? Crezi ca gasim vreunul?… De cand munca cuiva trebuie batjocorita? Eu vad altceva..cum oamenii astia danseaza, dar deh, nu in cadrul potrivit…cum pastreaza casele batranesti linga casele lor kitchoase…cum canta colinde, cum se unesc prin cununie si nu traiesc vraiste si modern. Cine nu a spalat rufe in rau, cu maiul (eu una am facut-o, chair in Maramures fiind) nu stie ce a pierdut! Sa inteleg ca la fel de ridicol este sa bei apa dintr-o fantana, sau sa ingrijesti de animalele din ograda. Bun atunci! Dar sa pozezi batrani parinti, sa-i ridiculizezi si sa mai si vrei sa-ti vinzi albumul…asta da treaba! Vorba prietenului…nu m-am putut abtine!

    Like

  2. Tocmai am primit, pe mail, informaţia că:

    “Proiectul de documentare a fost finanţat de World Press Photo, Robert Bosch, Institutul Cultural Român Paris, Administraţia Fondului Cultural Naţional Român şi German Marshall Fund/The Black Sea şi a fost publicat atât în ţară (Elle Magazine, Adevărul, Igloo, Decât O Revistă, Zeppelin), cât şi în presa internaţională – Sunday Times (UK), 6Mois (FR), Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR), Southern People Weekley (China). – See more at: http://zoom.mediafax.ro/people/mandrie-si-beton-11958022#sthash.Aj8ixWdd.ukegOV4A.dpuf

    Când un prieten al meu, jurnalist (http://www.paginademedia.ro/) a subliniat, implicarea, prin deţinerea de spaţiu publicitar, a unor companii în ceva pe care îmi permit să-l consider similar cu acest proiect, ca atitudine (într-o emisiune, fusese ridiculizată o fată cam neajutorată), acele companii au reziliat contracte pe bani grei, cu televiziunea care transmisese “mesajul” care se dovedise că le afecta imaginea. Poate le-o mai fi păsat, de altfel, şi de altceva, decât de imagine.

    Jurnalistul a fost dat în judecată…de către “păgubiţi”, ignoblesse oblige, doar nu era să aibă dreptate în linişte. Acum îl târăsc prin a doua instanţă, parcă, după ce a câştigat, în prima. Doar că puţin îi pasă. Şi, nu e o himeră, e un om în carne şi oase, de vârsta mea (am fost colegi de liceu) are casă, masă, soţie, iar puştiul lui face 4 ani, poimâine. Dar, vorba mongolilor, “Dacă ţi-e teamă, n-o face, dacă o faci, nu-ţi fie teamă”. Îl salut, pe această cale şi promit să-i mai linkez site-ul 🙂

    Like

  3. Imaginile proiectului “Mândrie şi beton” impresionează nefavorabil şi trist prin căutarea sistematică a unui contrast între modernitatea-kitsch şi tradiţia (percepută ca) sărăcăcioasă şi vetustă: bătrânei modest îmbrăcaţi şi termopane, maşini “de fiţe” pe uliţa satului, ba până şi alaiul mortului trebuie să aibă nişte vile neterminate ca fundal. Aceste juxtapoziţii care nu se mai sfârşesc ajung să sugereze în mod dureros acele imagini etnografice de perioadă colonială în care câte un şef de trib pozează cu mândrie naivă cu câte o redingotă ponosită peste portul tradiţional.
    Aici etnologul şi subiectul aparţin aceluiaşi popor, ceea ce face căutarea de contraste încă şi mai tristă. Cu toţii, noi, românii, provenim de ACOLO, din spaţiul rural care se zbate astăzi între tradiţie si “faţada” europeană de mai mult sau mai puţin prost-gust, mânat de dublul motor al sărăciei şi ambiţiei. A da această aculturare veselă-tristă (ca viaţa de zi cu zi, cu care merge in pas…) în spectacol, cu comentarii seci şi indiferente (care se vor, pasămite, “imparţiale”) pe marginea imaginilor care ar putea fi, la urma urmei, cu rudele oricăruia dintre noi, îmi aminteşte de biblicul Ham care în loc sa îşi acopere tatăl ce adormise gol, ameţit de băutură, îşi cheamă fraţii să vadă şi ei una ca asta.

    Mi se va spune, poate, că oamenii aceia au fost de acord să fie fotografiaţi, etc, etc. Fără îndoială. Şi ce erau să facă, la urma urmei?… Alegerea lor a fost, în fond, de bun simţ. Cu ei pot fi de acord şi simpatiza. Cu proiectul “Mândrie şi beton”, nu.

    Like

  4. De acord cu Oana, cu Raluca, cu Alexandru…

    Cred că pot să spun că sunt mândră de aceşti oameni şi de betoanele lor. Mi se pare firească opţiunea lor de a nu vrea să fie sclavi în ţara lor, pe bani puţini, şi de a alege, dacă tot e să fie sclavi, opţiunea unui salariu mai acătării în Vest. Mi se pare de admirat efortul de a investi în case în localitatea lor natală. Autorii proiectului par miraţi că oşenii fac acest lucru, în loc să devină sclavi permanenţi în spaţiul unde au migrat. De asemenea, par miraţi că domnul antreprenor, în loc să-şi petreacă vacanţele în cine ştie ce colţuri de lume pe unde se duc noii îmbogăţiţi de pe la noi, a ales să şi le petreacă în ţara natală, în satul natal. Şi se mai şi roagă cu familia înainte de masă! Nu este acesta un vestigiu al unei mentalităţi patriarhale la un om de succes care ar fi trebuit sa fie o fiară capitalistă înrăită, fără niciun Dumnezeu? Că la noi cam aşa sunt oamenii de succes. Iată că se poate şi altfel, că se poate să ai o viaţă duhovnicească vie şi firească chiar şi într-un mediu aspiritual ca Franţa.

    În ce priveşte arhitectura, mă tem că nu diferă cu nimic de arhitectura din restul ţării. Adevărul trist este că la noi calitatea arhitecturii este foarte scăzută, cea mai scăzută din toate ţările pe care le-am vizitat, cu posibila excepţie a Albaniei, care este, inclusiv în această privinţă, sora noastră culturală. Fenomenul poate fi pus pe seama arhitecţilor înfometaţi care desenează şi semnează cu ochii închişi, sau chiar a unora mai puţin înfometaţi care, în exerciţiul furibund de a semna şi ştampila sute de proiecte pe an (proiecte realizate de persoane fără studii de specialitate), nu mai apucă să vadă ce semnează. Şi de ce s-ar obosi să vadă? Ce, nu merge şi aşa? În acest context, betoanele de care sunt mândri oşenii chiar le fac cinste, pentru că, în afară de câteva proiecte excepţionale premiate pe la expoziţiile noastre anuale şi bienale, arhitectura lor se prezintă la acelaşi nivel cu aceea concepută (sau cel puţin asumată prin semnătură şi ştampilă) de „profesionişti”.

    În ce priveşte contrastul studiat şi accentuat de fotograf între betonul de import şi tradiţia locală, lucrurile nu sunt neapărat aşa cum par. De exemplu, această femeie care, înconjurată de betoane, clăteşte rufele (mie mi se pare că e un covor, dar în sfârşit) în râu. Ar fi trebuit oare localnicii să se abţină de la a construi cu materiale prea moderne, ca să nu creeze un cadru construit incompatibil cu obiceiurile primitive ale locului, sau poate ar fi trebuit ca femeia să se abţină de la practicile ei primitive incompatibile cu cadrul construit modernizat? Adevărul e că probabil femeia nu are condiţii ca să-şi spele covorul cu furtunul în curte sau în stradă, ca oamenii civilizaţi de la oraş. În altă parte, fotografia surprinde în prim-plan o turmă de oi trecând pe lângă ce par a fi mormane de moloz, în timp ce în spate se înalţă în plin câmp o casă neterminată, cu acces improvizat printr-o pasarelă de lemn. Mormanele sunt însă de materiale de construcţii (unul de nisip, unul de pietriş), care aşteaptă terminarea şantierului: casa, deşi locuită, e încă în şantier. Iar oi trecând seara prin faţa casei pot fi văzute oriunde oamenii le cresc cu metode tradiţionale, inclusiv (imaginaţi-vă!) în cele mai dezvoltate şi civilizate ţări europene. În Certeze, o femeie în vârstă, îmbrăcată semi-tradiţional, şi-a permis să pună pătrunjel la uscat în spaţiul semi-amenajat al unei viitoare scări în spirală (care se cheamă elicoidală, bre, domnu’ pozar cu pretenţii de antropolog, că spirală din punct de vedere geometric înseamnă altceva). Iată cum omul simplu, ne spune antropologul improvizat prin documentul său fotografic, invadează un spaţiu care se doreşte al unei arhitecturi sofisticate cu activităţile sale primitive, de factură agrară. Femeia, în loc să cumpere pătrunjel uscat la plic, îl usucă în casă! Acolo unde va fi în curând construită o scară în spirală! Cum poate exista un asemenea contrast cultural flagrant, ca oamenii care încă îşi mai culeg şi usucă propriul pătrunjel să aibă în casă un spaţiu dedicat unei scări în spirală? Un alt contrast cultural care ar trebui să ne şocheze îl vedem la Bixad, unde sătenii organizează o înmormântare tradiţională (cu prapuri, cu pomană, cu tot ce trebuie) în curtea în care nepotul răposatului construieşte „o vilă modernă”. Probabil, trebuia să aibă în vedere că o înmormântare ortodoxă nu dă bine într-un cadru arhitectural modern(ist): e nevoie de o atmosferă mai sămănătoristă, sau măcar neobizantină. Din nou la Certeze: căruţă şi Ferrari (antropologul-pozar scrie greşit Ferarri). E ciudat, pentru unii, că acest „antreprenor de succes”, în loc să-şi uite originile, a investit într-o locuinţă în localitatea natală şi a mers acolo în vacanţă, cu Ferrari cu tot. Şi tot aici, căci se pare că este un centru geografic al contrastelor culturale, nişte tineri în costum tradiţional merg la nuntă aşezaţi cu fundul pe portbagajul unei maşini decapotabile, într-o sfidare nemaivăzută a tuturor codurilor acceptabile de înveşmântare a pasagerilor unei maşini decapotabile. Şi, fără îndoială, cireaşa de pe tort este deja-menţionata rugăciune înainte de masă a familiei antreprenorului oşan din Moişeni, care, deşi este „un antreprenor de succes la Paris”, totuşi ţine cu dinţii de aceste tradiţii primitive.

    S-ar putea reproşa că nu se păstrează tradiţiile arhitecturale locale. Cine să facă acest lucru? Este ceva care cere timp, efort, şi mulţi, mulţi bani. Cum altfel pot fi încurajaţi oamenii să folosească materiale tradiţionale, tehnici tradiţionale (care au nevoie de oameni care să le predea, şi de alţii care să le înveţe), şi, până la urmă, să şi locuiască în minusculele şi prea puţin confortabilele locuinţe tradiţionale? Şi, până la urmă, este cu adevărat necesar ca satele româneşti să rămână în întregime neschimbate, ca înţepenite într-un Muzeu al Satului supradimensionat? Iar dacă nu rămân neschimbate, este legitim să arătăm cu degetul, într-o pseudo-mirare pseudo-obiectivă şi pseudo-ştiinţifică, ceea ce nu se schimbă: credinţa oamenilor, portul, obiceiurile? Dacă toate satele româneşti ar fi reconstruite în beton, dar oamenii şi-ar păstra credinţa ortodoxă, ar fi un lucru mai de laudă decât dacă toate satele româneşti ar deveni rezervaţie de arhitectură, dar oamenii din ele s-ar dezrădăcina şi n-ar mai şti de unde vin, unde se duc şi în Cine cred. Acesta este, până la urmă, lucrul cel mai important şi cel mai uimitor, care lasă cu gura căscată pe toţi pozarii cu aere de antropolog cultural care documentează cu pretenţii de obiectivitate realitatea: că oamenii care sunt „antreprenori de succes la Paris” nu doar că se întorc acasă, la (şi în) ţară, dar chiar şi acolo unde sunt, în succesul lor, nu uită că sunt creştini ortodocşi.

    Like

  5. P.s. Observ că n-am folosit deloc cuvântul Kitsch. Explicaţia e simplă: am văzut mult mai puţin Kitsch în aceste imagini decât m-aş fi aşteptat, având în vedere că acest proiect pretinde să documenteze viaţa, apucăturile şi spaţiul construit al unei populaţii aflate în plin proces de aculturaţie. Explicaţia explicaţiei e şi mai simplă: populaţia României, în general, este într-un proces de aculturaţie (occidentalizare, ca s-o spunem mai direct) mai mult sau mai puţin forţat. Oamenii din fotografii, cel puţin, au avantajul că sunt mult mai conştienţi de propria identitate decât conaţionalii lor, astfel încât fac dovada unei preluări critice a produselor civilizaţiei şi culturii occidentale (maşinile, modul de a construi), în timp ce păstrează, am putea spune cu încăpăţânare, elementele pe care le consideră importante pentru identitatea lor culturală. De aici rezultă acele contraste pe care antropologul închipuit le-a surprins în fotografii cu legende care, departe, de a fi obiective, trădează cititorului atent prejudecăţile culturale neconştientizate ale autorului lor.

    Like

Comments are closed.